Într-o zi de joi cu soare blând, am ajuns la Mănăstirea Turnu, unul dintre locurile mele de suflet, dar și situat la vreo 4 km de Păușa, unde mă întorc ori de câte ori simt nevoia de tihnă și de câteva clipe de reculegere. Așezată pe malul stâng al Oltului, la aproximativ 2 km de Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Turnu pare să se desprindă din peisajul stâncos al Văii Oltului cu o smerenie aparte, fără fast, fără zgomot (dacă nu este zi de duminică sau de sărbătoare) , dar cu o putere de atracție greu de uitat.
Denumirea ei vine de la un turn roman masiv ridicat în secolul al II-lea de legiunile din Castrul Arutela. De-a lungul timpului, a purtat mai multe nume: „Schitul de după turn”, apoi Schitul Turnu, iar mai târziu Mănăstirea Turnu. Istoria locului începe însă cu mult înainte de forma pe care o vedem astăzi și se leagă de acei călugări care au ales să se retragă aici pentru rugăciune și nevoință.
În secolele al XV-lea și al XVI-lea, aici s-au adăpostit câțiva monahi veniți de la Mănăstirea Cozia. Dintre ei, cei mai cunoscuți au fost pustnicii Daniil și Misail, ale căror chilii săpate în stâncă pot fi văzute și acum. Sunt mărturii simple, dar puternice, ale unei vieți duse în ascultare, tăcere și credință. Cuviosul Misail a ridicat aici o mică biserică de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, iar aceasta a devenit, de fapt, începutul schitului. Mai târziu, în 1676, mitropolitul Varlaam al Țării Românești, fost egumen al Coziei, a construit pe vechea temelie o bisericuță din piatră și cărămidă și a așezat sub ea moaștele cuvioșilor Daniil și Misail. Pe 5 octombrie, Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfinții Cuvioși Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu.
În perioada 1894-1911, așezământul a fost refăcut de Gherasim Timuș, ca o copie a Mănăstirii Cozia-Veche. Totuși, istoria locului a cunoscut și momente grele. În 1932, vechea biserică a fost mistuită de un incendiu, iar din flăcări au scăpat doar casa lui Gherasim Timuș și chiliile din vale. Cu toate acestea, Turnu și-a păstrat identitatea și, mai ales, rostul.
Puțini dintre turiști sau și localnicii din Călimănești cunosc povestea icoanei făcătoare de minuni din incinta mănăstirii.
Icoana Maicii Domnului „Trihirussa” este cunoscută ca icoana de familie a Sfântului Ioan Damaschin și poartă cu ea una dintre cele mai emoționante istorii ale lumii creștine. Sfântul, prigonit pentru credința sa și pentru apărarea icoanelor, a primit în chip minunat vindecarea după ce s-a rugat înaintea Maicii Domnului, iar mâna tămăduită a fost cinstită printr-o mână de argint așezată la icoană.
Conform site-ului Arhiepiscopiei Râmnicului, Părintele Arhiepiscop Varsanufie ne-a relatat despre icoana făcătoare de minuni: „Icoana Maicii Domnului «Trihirussa» este cunoscută ca fiind icoana de familie a Sfântului Ioan Damaschin. Acest sfânt ajunsese să fie secretarul califului de Damasc, în Siria, însă niște oameni i-au dorit răul pentru că îi știau credința sa ortodoxă și, prin multe intrigi, au uneltit la calif că Sfântul Ioan se ridică împotriva lui, dorindu-i locul. Pentru aceasta, califul a poruncit ca să i se taie mâna dreaptă și să fie spânzurată în centrul cetății. Leon III Isaurul (717-740), împăratul bizantin din vremea aceea, era unul dintre uneltitori, deoarece era revoltat de faptul că Sfântul Ioan era în timpul crizei iconoclaste unul dintre cei mai mari apărători ai cinstirii icoanelor, ținând cuvântări și scriind trei tratate teologice împotriva iconoclaștilor. Având îndrăzneală la conducătorul cetății Damascului, Sfântul Ioan a cerut de la calif mâna cea tăiată și, primind-o, a mers la casa sa unde, a pus mâna la locul ei, rugându-se înaintea icoanei Maicii Domnului ca să-l vindece. După rugăciune îndelungă, sfântul a adormit și a avut un vis în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a promis vindecarea. După ce s-a trezit din somn, Sfântul Ioan a constatat că mâna lui era nevătămată și a făcut o mână de argint pe care a așezat-o în partea de jos a icoanei”.
Nu este doar o poveste despre suferință și vindecare, ci și despre nădejde, credință și puterea rugăciunii.
Astăzi, în jurul vechiului nucleu monahal s-au ridicat noua biserică a Mănăstirii Turnu, corpuri moderne de cazare, parcări dedicate numărului mare de vizitatori care ajung anual în stațiunea Călimănești-Căciulata. Schimbarea este vizibilă, iar Mănăstirea Turnu nu mai are întotdeauna aceeași austeritate de odinioară. Și totuși, chiar și în această transformare, locul păstrează ceva din demnitatea lui veche, ca și cum stânca și rugăciunea ar fi mai puternice decât orice construcție nouă…Sau cel puțin, așa văd eu lucrurile…
Astăzi, 14 mai 2026 când am ajuns la Turnu, nu era multă lume. Doar o familie de turiști venită din Galați aștepta după mine, la rândul ei, să ia apă. La fel ca alte persoane venite cu 2 mașini înmatriculate în județul nostru, Vâlcea.
Poate că tocmai această liniște rară face ca Mănăstirea Turnu să rămână atât de iubită: nu pentru fast, nu pentru zgomot, ci pentru pacea aceea adâncă pe care o simți imediat ce pășești în curte. Este un loc care nu se arată, ci se descoperă. Nu se impune, ci se așază în inimă.
Mănăstirea Turnu rămâne unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Valea Oltului, un reper al credinței și al memoriei, dar și o dovadă că frumusețea adevărată nu se impune prin strălucire, ci prin profunzime și natură. Într-o lume grăbită, astfel de locuri nu trebuie doar vizitate, ci înțelese, păstrate și prețuite.